Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e câmpul de mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-nșirate ca niște ulcele
De vin învechit pe fundul lor de lut,
Stau pe țărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie spre apus
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzește, scuturând în sus,
Foile-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nențeles,
Și cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes.