Văzduhul de deasupra se umple de un vânt neașteptat
Între cer și apă
Umbrele amurgului sosesc din depărtare
În locul unde timpul devine spațiu
Pe crestele cenușii ale f*gilor
Împărăția sălbăticiunilor e plină de frică și de tăcere
Pământu-i ca cremenea
Tata munților, Călimanu'
Se suie pîn' la nouri
Pe-o gură de alb pîrău
În afar' dă lume vie
Să-ncureze, să vîneze
O biată lighioaie
Dă prin codrii cei pustii
O vinit la moartea ii...
Soare ce lucește-n ochi și se răsfrînge-n suflet
O înmărmurire de pământ
Desface-o poart-a cerului
Către tărâmuri ale spiritului
Cască-o gură a-ntunericului
Înspre pămînturi d-ale trupului
Un tremur, o chemare, un sunet nou se deșteptă în munte
Un glas de corn se strecură după un val de umbră.
Era amurgul!...