Văzduhul de dea­supra se umple de un vânt neaștep­tat Între cer și apă Um­brele amur­gu­lui sos­esc din depărtare În locul unde tim­pul devine spațiu Pe crestele cenușii ale f*g­ilor Împărăția sălbătici­u­nilor e plină de frică și de tăcere Pământu-i ca creme­nea Tata munților, Căli­manu' Se suie pîn' la nouri Pe-o gură de alb pîrău În afar' dă lume vie Să-ncureze, să vîneze O biată lighioaie
Dă prin co­drii cei pustii O vinit la moartea ii... Soare ce lucește-n ochi și se răsfrînge-n su­flet O înmărmurire de pământ Des­face-o poar­t-a ceru­lui Către tărâmuri ale spir­i­t­u­lui Cască-o gură a-ntuner­icu­lui Înspre pămînturi d-ale trupu­lui Un tremur, o chemare, un sunet nou se deșteptă în munte Un glas de corn se stre­cură după un val de umbră. Era amur­gul!...