Văzduhul de deasupra se umple de un vânt neașteptat Între cer și apă Umbrele amurgului sosesc din depărtare În locul unde timpul devine spațiu Pe crestele cenușii ale f*gilor Împărăția sălbăticiunilor e plină de frică și de tăcere Pământu-i ca cremenea Tata munților, Călimanu' Se suie pîn' la nouri Pe-o gură de alb pîrău În afar' dă lume vie Să-ncureze, să vîneze O biată lighioaie Dă prin codrii cei pustii O vinit la moartea ii... Soare ce lucește-n ochi și se răsfrînge-n suflet O înmărmurire de pământ Desface-o poart-a cerului Către tărâmuri ale spiritului Cască-o gură a-ntunericului Înspre pămînturi d-ale trupului Un tremur, o chemare, un sunet nou se deșteptă în munte Un glas de corn se strecură după un val de umbră. Era amurgul!...