În sânul venelor pământului,
Cad în hăul de sub care,
Foc ascuns sub încuietoare;
Foc viu, mereu nestins,
Străpunge trupul chinului
Arzând Gemma tăinuită
Țintuind în vârf de spadă
Să despartă despărțitul,
Să înnoade înnăditul.
În ochi de ape subterane
Picurând sclipirea,
Rostogolesc cristale
Din roua lacrimilor ascunse.
Cap, vas cu gânduri neînsemnate,
În clocot prinde să se spargă
Și împrăștie înflăcărate
Scântei de-nsuflețire amară.
Din sudoarea frunții lor
Întru schimbare să se ivească
Strop de apa cristalină...
Să-ntoarcă măiestritul, cristal din apă
De făptură pamântească.
Deasupra adâncului în nechemare,
Duh purtat peste înflăcărate
Ape întunecate,
Să se coboare și să-nconjoare
În chip neobișnuit pe om,
Cât mai adânc crestând
Până-n lipsa de înfățișare.