În sânul venelor pământului, Cad în hăul de sub care, Foc ascuns sub încuietoare; Foc viu, mereu nestins, Străpunge trupul chinului Arzând Gemma tăinuită Țintuind în vârf de spadă Să despartă despărțitul, Să înnoade înnăditul. În ochi de ape subterane Picurând sclipirea, Rostogolesc cristale Din roua lacrimilor ascunse. Cap, vas cu gânduri neînsemnate, În clocot prinde să se spargă Și împrăștie înflăcărate Scântei de-nsuflețire amară. Din sudoarea frunții lor Întru schimbare să se ivească Strop de apa cristalină... Să-ntoarcă măiestritul, cristal din apă De făptură pamântească. Deasupra adâncului în nechemare, Duh purtat peste înflăcărate Ape întunecate, Să se coboare și să-nconjoare În chip neobișnuit pe om, Cât mai adânc crestând Până-n lipsa de înfățișare.