Trei cruci de lemn, trei cruci enorme de lemn
Vopsite cu trei culori, păzesc pe marginea șoselei
Fîntîna celor... credicioși!
Trei cruci pe marginea șoselei cu gesturi largi de mîini bolnave
Opresc din drum pe călători și parcă-s trei spînzurători
De care atîrnă trei cristoși...
Într-o zi împinși de-același funerar îndemn
Ca dou-armate puse una-n fața alteia
Cuminții se-ntîlniră cu nebunii
Copiii morților de mîine se-ntîlniră cu părinții...
"Și-armatele-ncepură lupta la umbra crucilor de lemn
Deoparte flutura stindardul credinței... alb... curat..."
...ca albul cel curat, al florilor de nufăr
Iar tricolorul nebuniei, închis cu grijă-n cîte-un cufăr
De craniu omenesc...
Stă gata să se desfășoare la cea dintîi îngenunchere
A albului domnesc...
Însă-n ziua-aceea cerul înnegrit de fum părea
Un tavan de catedrală ce se năruia
"Iar fumul din clopotnițele-aprinse deschidea-n albastru:"
Drumul altui fum, mai greu, mai negru și-albastrul se-nnegrea...
Și-n ziua-aceea cerul înnegrit de fum părea
Un tavan de catedrală ce se năruia
Și mulțimea-nspăimîntată, spre clopoțnitele-aprinse
Se-ndrumează grupuri, grupuri, cei cuminți privesc plîngînd
Plîng ca resturile unei armate-nvinse, iar nebunul stă deoparte
Și zîmbește... fredonînd:
Blasfemie!
"Iar tricolorul nebuniei adăpostea pe-nvingători!"