Pătruns de năzuință
Aștern un trup din nou,
Și pieptăn fire luminoase...
Sunt primul om ce țese lumina,
Sunt primul om ce-și țese lumea,
...cu veșmînt de sclipire sură,
De curînd aprinsă-n a luminii umbră...
Cufundat în nerostire
În tăcerea tuturor,
Deslușit, în fel de nedeslușit.
Însemnat în sensuri,
Pline de-nțelesuri.
Sunt omul ce re-nnoiește
Din fiara înflăcărată
Înălțat spre vultur.
Untdelemnul ce nu arde
Și smaraldul ce prinde
Împătimirea sufletului.
Măsura, ce cîntărește lumea
Prin judecata liniștită;
Judecata ce nu judecă.
Lumina ce se strînge
Ca-ncordare a duhului,
În voința făr' de dorință.
Ochi de lapte,
Plin ochi de forme...
Clătit în patru colțuri,
De car' se prinde lumea,
Spălat de cenușă în mierea soarelui
Înnodat cu nimb de netezire.
Topesc în mine mierea veche,
Roua sumbră de sub pragul
Asfințită casă, în capăt ei,
Asfințită, ca să încapă tei,
...din cele patru colțuri...
Altoind în mine, cu soi ales
Las să prindă roade,
În trăiri și glas cu chibzuință.
Fără așteptări, îndrept,
Și-mi drămuiesc răbdarea.
În tot ce-i vis și așteptare...
Strîngem comori în semne,
Să cufundăm în noi adînc trăirea,
Ca "eu" să nu mă spulber,
Ca "eu" să nu mă uit,
Să nu piară a mea oglindire,
Ca lumea-ntreagă să nu se piardă.