Trei cruci de lemn, trei cruci enorme de lemn Vopsite cu trei culori, păzesc pe marginea șoselei Fîntîna celor... credicioși! Trei cruci pe marginea șoselei cu gesturi largi de mîini bolnave Opresc din drum pe călători și parcă-s trei spînzurători De care atîrnă trei cristoși... Într-o zi împinși de-același funerar îndemn Ca dou-armate puse una-n fața alteia Cuminții se-ntîlniră cu nebunii Copiii morților de mîine se-ntîlniră cu părinții... "Și-armatele-ncepură lupta la umbra crucilor de lemn Deoparte flutura stindardul credinței... alb... curat..." ...ca albul cel curat, al florilor de nufăr Iar tricolorul nebuniei, închis cu grijă-n cîte-un cufăr
De craniu omenesc... Stă gata să se desfășoare la cea dintîi îngenunchere A albului domnesc... Însă-n ziua-aceea cerul înnegrit de fum părea Un tavan de catedrală ce se năruia "Iar fumul din clopotnițele-aprinse deschidea-n albastru:" Drumul altui fum, mai greu, mai negru și-albastrul se-nnegrea... Și-n ziua-aceea cerul înnegrit de fum părea Un tavan de catedrală ce se năruia Și mulțimea-nspăimîntată, spre clopoțnitele-aprinse Se-ndrumează grupuri, grupuri, cei cuminți privesc plîngînd Plîng ca resturile unei armate-nvinse, iar nebunul stă deoparte Și zîmbește... fredonînd: Blasfemie! "Iar tricolorul nebuniei adăpostea pe-nvingători!"